Cum să creștem copii cu încredere de sine

Am primit următoarea întrebare...
Cum să ne încurajăm copiii să-și dorească să devină mai buni, fără să-i forțăm? Cum păstrăm echilibrul? Pe de o parte, să nu preia tiparul „lasă că e bine și așa” și, pe de altă parte, să nu performeze din frică sau vinovăție față de părinți.

Mai întâi, vreau să schimbăm premisa de la care pornim. Cred că este una greșită. „Cum facem să-și dorească să fie mai buni?” Ei deja vor să fie mai buni. 

Creșterea și progresul sunt starea noastră inerentă. Cu o mențiune: le avem în ce este important pentru noi, la o anumită vârstă.

În ce e important pentru noi, în valorile nostre, vrem natural să progresăm. Vrem să petrecem cât mai mult timp acolo, nu trebuie să ne motiveze nimeni, căutăm noi și noi provocări, ca să creștem.

Și invers. În ce nu vedem că-i important pentru noi, amânăm, ne frustrăm, avem nevoie de motivație de tipul „morcovul și bățul”, ne vine să cedăm după primele obstacole.

Hai să luăm un exemplu concret. Să zicem că avem un copil căruia îi place fotbalul. Ar bate mingea de dimineața până seara, are o echipă favorită pe care o urmărește, vorbește despre meciuri, cadoul lui ideal ar fi o minge și echipament sportiv.

În fotbal, acest copil nu poate accepta „e bine și așa”. Vrea provocări, că altfel simte că se atrofiază. Pune suflet, se interesează, reține nume de echipe și fotbaliști cu sutele.

Scoate-l din context și pune-l să învețe istorie, de exemplu. Își va amâna temele, poate chiar va chiuli de la ore. Pur și simplu simte că nu se leagă nimic de el.

Sigur, aceste valori sunt și specifice vârstei. Pot oricând să se schimbe, dar nu forțat din exterior. Nici măcar de părinții bine intenționați. 

În aceste condiții, ce înseamnă să le oferim copiilor o educație bună, ca să fie încrezători? Aș vrea să vorbim despre 3 elemente:

1. Dizolvă-ți așteptările. Nu proiecta asupra copilului rănile tale.

Copiii vor să îi iubim pentru cine sunt, nu pentru cine am vrea să fie. Dacă nu facem asta, vor fi frustrați, se vor simți la rându-le insuficienți, neiubiți, poate vor deveni rebeli, doar ca să ne demonstreze că vor să fie văzuți pentru cine sunt.

Dincolo de asta, prin așteptări și proiecții alimentăm mai departe tiparul. Ce înseamnă asta: ce proiectăm asupra copiilor? Propriile regrete. Ce nu ne-au oferit / lăsat părinții noștri să facem.

Uite așa apar, în generațiile de azi, copii care fac tenis, înot, pian, vioară, balet, chineză și alte 10 chestii, cât să umple lipsul emoțional al părintelui. Dacă noi nu ne lăsăm copiii să fie cine sunt, la fel vor proiecta și ei regretele lor asupra copiilor lor.

Tot la așteptări, e sănătos să scăpăm de „mania premiului I”. Acest tipar specific țărilor ex-comuniste, unde sunt apreciați oamenii „buni la toate”. Copilul învață că trebuie să fie bun și la mate, și la limbi, la desen, muzică, sport; la tot.

Dacă nu ești Aristotel sau da Vinci, nu ești suficient. Acel copil poate e un geniu în economie. De ce să exceleze la desen?

E timpul să învățăm că bun la toate înseamnă mediocru. Când ai așteptări de excelență pe mai multe planuri e despre tine, părintele, nu despre copil.

Hai să ne ajutăm copiii să descopere cine sunt. Ei ne dau indicii zi de zi despre ce e important pentru ei, în prezent. Fiecare copil este un geniu.

Dacă spunem că ne dorim o educație bună pentru ei, atunci ăsta-i cel mai nobil lucru pe care-l putem face. Un copil care își trăiește valorile este un copil încrezător.

De cele mai multe ori, școala nu va face asta. Unii profesori, poate. Dar școala, ca instituție și curriculă, te pregătește să fii la fel ca ceilalți, te pregătește pentru un job. De ce crezi că n-aveai voie să scrii cu mâna stângă, în post-comunism? Pentru că liniile de producție și instrumentele din fabrici erau făcute pentru dreptaci. 

Școala ne pregătește pentru trecut, nu pentru viitor. Trecutul poate fi predat. Viitorul, doar explorat. Și câți profesori oare sunt dispuși să coboare de pe piedestal și să se pună alături de elevi, în bănci, ca învățăcei?

2. Odată ce descoperi ce e important pentru copilul tău, învață să comunici pe limba lui.

Ar fi multe de povestit aici, dar o să mă rezum la exemplul nostru, cu copilul care simte că fotbalul e viața lui. Toate deciziile lui vor trece prin acest filtru.

Unde tu vezi o curte faină de casă, el vede un teren de fotbal. Când tu auzi că-ți trebuie un cablu de 11 metri, el instant își imaginează un penalty.

Dacă vrei să audă și să asculte ce îi spui, e nevoie să vorbești pe limba lui. Vrei să te ajute la bucătărie? Atunci spune-i cum anume va putea să alerge mai bine la fotbal dacă mănâncă ce urmează să pregătiți. Nu-i spune „dă-mi sarea”, ci spune-i „pasează-mi sarea”. Pune-i întrebări despre fotbal. Va sta cu tine cu plăcere.

Dacă vezi că merge greu cu orele de fizică, ai soluții și acolo. Dar, repet, te rog să nu fie din așteptările tale.  Vrei să învețe despre viteză? Dă-i să calculeze viteza mingii în timpul unui șut.

Ideea fundamentală este că omul acționează DOAR când percepe emoțional mai multe beneficii decât costuri. Dacă viața mea este fotbalul, te voi asculta și voi acționa doar dacă mă ajuți în vreun fel să CRESC în fotbal.

3. Oferă-i și provocare, nu doar sprijin.

Știu că ce urmează să scriu nu este o părere populară, mai ales pentru părinții de tipul „mama și tata urs” (supraprotectori). Adevărul este că ai noștri copii au nevoie și de provocare.

Venim din generații unde am perceput provocări enorme (părinți absenți, la muncă, poate violență verbală și fizică etc). Din această rană, am trecut pe tiparul invers: eu nu voi fi ca părinții mei; eu o să-i ofer copilului tot sprijinul meu!

Poate că nu sună cum ți-ar plăcea, dar să știi că acest sprijin îl handicapează mai mult ca orice. Un copil care primește doar sprijin și are totul pe tavă devine un adult care cu greu se mai adaptează în societate. Îi va lipsi ambiția. Se va frustra la primele greutăți, că el știa că viața vine doar cu mângâieri, nu și cu palme. Va tinde să stea cu părinții chiar și după 30 de ani.

Îi va fi greu să se conecteze profund cu alți oameni (pentru că aceștia îl provoacă, spre deosebire de părinți, iar sistemul cu care s-a învățat, de a evita durere și a căuta sprijin, îl face să se întoarcă în cuib). Îi va fi greu să își găsească un partener de viață.

Chiar și pentru copilul mic e problematic să primească doar sprijin. Vezi ce se întâmplă cu un copil ferit de toate bacteriile și virușii (fenomen numit supraimunizare). De obicei, e primul care se îmbolnăvește! În timp ce copilul care a stat și afară, în frig, a mâncat și de pe jos și nu a fost îndopat cu pastile, are imunitatea mai bună.

Copiii au nevoie de sprijin și de provocare. Nu prin violență, nici vorbă. Ci prin limite, responsabilități, invitații la efort etc. Fii un părinte care le oferă pe ambele, pentru că asta va construi un om încrezător.

În final, îl citez pe-un antic al cărui nume nu mi-l amintesc: „Ne te quaesiveris extra!” Nu căuta (răspunsuri) în afara ta! Nici în dreptul tău, nici în dreptul copilului tău. El îți va spune tot ce-l reprezintă și tot ce are nevoie. Doar să asculți. 

Mai ales dacă ești părinte sau dascăl, sunt curios ce alte nuanțe crezi că ar completa acest articol. Sau ce experiență ai avut tu în dinamica cu copilul sau copiii tăi. Lasă un comentariu cu asta. 

Dacian