De ce suferim

Suferința nu ocolește pe nimeni. E pur și simplu parte din viață. Și totuși, pare că unii oameni o experimentează mai mult decât alții. Chiar unii oameni care, teoretic, n-ar avea atâtea motive de suferință, suferă mai mult. De ce?

Pentru că sursa suferinței este în noi. Și se numește agățare. Sau, cum o numea Buddha, atașament. Ce atașament? Depinde ce suferință. Ca exemple: 

- atașamentul că lucrurile și stările pozitive vor fi permanente, nu vor pleca și nu se vor schimba niciodată. 

- atașamentul că un lucru poate să fie monopolar: doar pozitiv, doar sprijinitor, doar ușor etc. 

- atașamentul că un rezultat se poate atinge într-o singură formă; acea singură formă mă satisface.

- atașamentul că lucrurile trebuiau să fie altfel de cum au fost de fapt. 

Etc

Să mă agăț de aceste lucruri e dureros în două feluri: 

Întâi, însăși experiența de agățare mă consumă, îmi ia energie, îmi pune toată atenția acolo, mă tensionează și îmi răpește din bucuria experienței respective. Adică, în loc să fiu acum fericit că m-am întins pe canapea la odihnă, mă agăț de această stare așa tare, încât nu mă mai bucur de statul pe canapea. 

Apoi, să mă agăț de ceva doare pentru că atașamentul meu este fals: nimic nu este permanent (decât schimbarea), nu este cu un singur pol, pozitiv și nu se întâmplă într-o singură formă. Asta e natura realității noastre. Dar mintea animală, care ne ajută să supraviețuim, ne împiedică să fim bine emoțional, pentru că se agață. Vrea permanente, plus fără minus, sprijin fără provocare, forme confortabile. De la acest conflict, între natura minții animale și natura realității, apare suferința. Măsura atașamentului este egală cu măsura suferinței. E ca un pendul, care trebuie să oscileze egal în cealaltă parte, ca să-și echilibreze forțele. 

Bun, dar cum se face că rămânem agățați, după ce am experimentat N suferințe? Nu am văzut că al nostru atașament ne-a dus acolo? Cel mai adesea, nu. Credem că diverse lucruri din exterior ne-au dus acolo, nu agățarea noastră. Alteori, chiar dacă vedem, nu vrem să renunțăm la acest mod de gândire. Adică alegem suferința. 

Ne iluzionăm că data viitoare vom putea obține + fără -. Că lucrurile conțin un singur pol. Nu realizăm că, oricând alegem plăcerea, alegem la pachet și durerea. Dacă am ști că le alegem pe ambele, n-ar mai fi suferință acolo. Suferim pentru că ne păcălim că este sau va fi doar una, doar partea plăcută. 

Dacă azi alegi o plăcere, oricare ar fi ea, considerând că nu vine cu minusuri la pachet, mâine o să o repeți. Până la nivelul la care vei depinde de ea. Și pe deasupra mai trăiești și consecințe (în sănătate, în imagine, în relații, în autoguvernare etc). Ajungi la mâna plăcerii. Unde ai văzut numai plăcere ai ajuns să vezi numai durere. 

La fel e când alegem confortul pe termen lung. Nu realizăm că nu există confort fără disconfort. De exemplu, dacă mă opresc din evoluția mea profesională, considerând că e confortabil, câți ani vor trece până voi fi rămas în urmă, în disconfort? Respectiv într-o relație de cuplu, dacă mă opresc în confort și nu mai caut evoluție, mă pot trezi „din senin” că se rupe și nu înțeleg de ce. Prea puține putem face în momentele de ruptură. Ce a dus la ruptură contează mai mult. Și ce a dus? Agățarea de +. 

Un client care a venit la un workshop, să lucrăm pe amânare, mi-a scris după cele 2 zile așa: „Normal că nu mai am motivație să fac nimic, dacă mama m-a obișnuit că le face ea pe toate.” În sfârșit, a înțeles. N-a mai stat să lupte cu el, să-și pună termene stricte, să-și facă publice ideile și alte tehnici să se miște. Nu a mai stat să dea în el. S-a uitat unde și de ce anume s-a agățat. Măsura suferinței este egală cu măsura atașării. 

Un al client îmi spunea că „toată viața am suferit că am fost cel mic și slab. Și m-am temut de oamenii masivi, că doar ei sunt puternici.” Discuția a fost mai lungă, dar i-am spus: „Tu nu suferi pentru că ei erau masivi. Ci pentru că percepi masivitatea ca fiind doar putere și opusul (cum ești tu) doar slăbiciune.” De exemplu, dacă ne uităm în numeroase povești și ecranizări, în grupurile de răufăcători există 2 arhetipuri: bruta, masivă, dar condusă de unul mic și isteț. În puterea evidentă există slăbiciune subtilă, iar în slăbiciunea evidentă există putere subtilă. Doar că noi nu le vedem, pentru că ne lăsăm furați de aparențe. Agățați în ele. 

„M-am săturat de criticile părinților!”, mi-a spus cineva. Dar oare de ce făcea ca percepția acelor părinți să devină realitatea sa? Pentru că le-a dat cândva acest drept, arătându-le că ei sunt ghizii vieții sale. Gândește-te așa: părinții respectivi au oferit sprijin, în vreo formă. Consiliere, bani etc. Dacă ai acceptat, este ca și cum ai acceptat un contract. Ei au făcut o investiție. Natural, ca orice investitor, peste un timp vor verifica ce face investiția lor. Se comportă conform așteptărilor? Sau e cazul să critice și să încerce să corecteze? Când ai acceptat sprijinul lor, ai crezut că vine doar cu plusuri. Nu-i așa. Sprijinul evident vine cu provocări ascunse; provocările evidente vin cu sprijin ascuns. Nici pe astea nu le vedem. 

Îți dorești drepturi fără responsabilități? Vin datorii și obligații.

Vrei ordine fără dezordine? Lovește haosul, de unde nici nu te-aștepți.

Vrei doar laude? Vin critici și indiferență. 

Îți asumi meritele? La pachet va trebui să-ți asumi și vinile. 

Insiști să fii doar altruist? Vei întâlni egoiști și profitori, ca să te tempereze.

Te-ai îndrăgostit de ușor? Când dai de greu, îl resimți mai greu ca alții. 

În pandemie, cineva despre care știam că are venituri consistente m-a surprins spunând că i-a ajuns cuțitul la os. Dacă nu ți-ai dat niște greu (limite, moderație, gândire strategică, economii) atunci când era ușor, nu prea vei mai avea ușor atunci când va fi greu. Eterna baladă a greierelui vorbește fix despre asta. Ușor fără greu? Atunci vine iarna și va fi greu fără ușor. 

Un client era atât de agățat de ideea să fie primul în domeniul său, încât construia tot mai mare, fără să câștige bani mai mulți. A construit o ditamai afacerea, dependentă de el, implicat total, dar câștiga cu 10% mai mult decât când era de 4 ori mai mic. Își alegea suferința financiară, alegând în continuare mândria de-a fi primul, de-a se vedea cât e de mare. 

Am dat felurite exemple, pentru că uneori, când citim, ni se pare că nu se vorbește despre noi. Am înțeles că alții de asta suferă, dar nu eu. La mine nu se aplică. Ba se aplică. Doar că, poate, încă nu ți-ai descoperit care-i agățarea.

Și-atunci ce să facem, fraților? Să ne antrenăm în 3 aspecte:

1. Să trăim experiențe care vin și să le dăm drumul. Ai simțit o bucurie? Ai râs? Te-ai relaxat? Minunat. Lasă acea experiență să fie și mergi mai departe. Cât o dura, atât o dura. Va. Trece. Nu te ține de ea. Dacă te ții, îți semnezi suferința. 

„Adică nu mai pot să mă bucur de nimic, că o să se întâmple ceva rău?” Nu, nici vorbă. Nu bucuria este provocarea. Ci agățarea de bucurie sau de oricare altă stare. Și nu-i că o să ți se întâmple ceva rău; Viața nu pedepsește, viața echilibrează. Dacă vrei să folosești limbaj moral și să spui despre ceva „rău”, acel „rău” este agățarea ta și nu căderea de pe urmă, care doare. În acea agățare, ce spui de fapt este că „eu nu vreau să trăiesc viața așa cum este, ci vreau să mă satisfacă pe mine, în plăcerile și mândriile mele. Toate celelalte emoții există degeaba; eu știu mai bine decât Dumnezeu.” Din această stare, ce se întâmplă? Trecem în eternă nemulțumire. Nimic nu-mi convine, dacă nu-i drogul meu (fericirea sau care o fi el). Asta se echilibrează, nu altceva. Așadar, bucură-te! Dar nu te agăța. 

Al meu copil obișnuia să zică „asta-i cea mai frumoasă zi!” Și după 10-20 de minute se întâmpla câte ceva care-l ducea în polul opus. Cădea, refuzam să-i cumpăr ceva anume, pierdea la un joc, spărgea ceva etc. Ce se echilibra? Agățarea de ideea de „cea mai frumoasă zi!” De ce trebuie să-i punem o etichetă? De ce nu-i fiecare zi cea mai frumoasă zi? Doar pentru că nu ne satisface atașamentele noastre! 

2. Să ne descoperim și să ne lucrăm agățările specifice din trecut. Să vedem unde și când am învățat anumite moduri de operare și să explorăm cum putem să ne desprindem de ele. Când scade o agățare, ni se îmbunătățește relația cu fiecare arie a vieții. Pentru că intensitatea atașamentelor noastre este egală cu intensitatea consumatorilor noștri emoționali. Sunt mulți oameni epuizați, la propriu, de la faptul că viața nu se întâmplă după așteptările lor. 
3. Să facem echilibrări proactive, cu lucrurile care vin spre noi. Să facem un exercițiu să le vedem întregi. 

Vine spre noi ceva ce pare doar plăcut? Care-i costul ascuns? Cu ce minusuri vine la pachet? Care-i durerea care nu se vede? Și invers. Vine ceva ce pare doar dureros? Care-i plăcerea ascunsă? Unde-i premiul? Care-s aspectele pozitive, subtile, cu care poate veni la pachet? 

Vine spre noi un aparent ușor? Care-i greul nevăzut? Vine un aparent greu? Care e ușorul pe care nimeni nu pare să-l vadă? 

Vine haos? Unde-i ordine? Vine ordine? Unde-i haos? Și așa mai departe.

Practic, să ne învățăm să vedem viața întreg. Să evaluăm ambii poli și atunci să luăm contact cu acel lucru mai asumați. Altfel, doar alegem suferința. De aceea, te rog, schimbă limbajul de la „x lucru m-a făcut să sufăr”, la „din x agățare m-am făcut să sufăr”. E o invitație la responsabilitate. 

Cu drag,
Dacian

P.S.: Te rog dă acest articol mai departe către cineva care crezi că-și dorește să-și reducă suferința, din interior. Cine nu-și dorește oricum știu că va vedea acest articol degeaba, pentru că nu-i satisface fantezia unui salvator - adică a unei soluții din exterior, care să-i ofere răspunsuri conform atașamentului său. De fapt, tocmai această așteptare de salvatori îl ține în situația sa. Înțelepciune s-avem! :)