Care e valoarea singurătății

Destinul relației de cuplu începe singur. Pentru că relația de cuplu este extensia relației cu tine. Dacă turbezi singur în casă, ce te face să crezi că într-o relație o să fii ok? Celălalt doar îți va simți dependența și, cel mai probabil, îl/o va irita.

Dacă tu nu te suporți, de unde credința că altcineva o va face?
Dacă tu nu te simți suficient, de unde ideea că altcineva te poate umple? Dacă tu nu te iubești pe tine, cum pretinzi că vei putea iubi pe altcineva? Sau că cineva te va iubi pe tine, de vreme ce nici tu nu te apreciezi? Ce nu apreciezi, se depreciază, chiar și în ochii altora. 

Să iubești pe cineva implică să integrezi și întunericul acelui om. Iar dacă pe al tău nu reușești să-l integrezi, de unde fantezia că vei reuși cu neajunsurile unui partener? Ceea ce adesea oamenii numesc iubire este de fapt: „te prețuiesc atâta timp cât îmi umpli golurile”.

E vicleană tare dorința să „îmi caut jumătatea”. E fix definiția insuficienței. E o iluzie că două jumătăți fac un întreg. Dacă ambii au pornit cu speranța că o jumătate din exterior îi va împlini, înseamnă că au pornit din jumătate de iubire față de sine, lucru pe care nimic nu-l poate înlocui.

Un astfel de cuplu va atrage insuficiență și alte probleme asociate. Când fericirea mea depinde de „jumătatea mea”, între noi nu este iubire. E dependență, agățare, frică; dar nu iubire. Ce poate culege un cuplu care seamănă non-iubire?

Dar când un om se vede întreg, nu-și mai caută jumătatea. Caută un alt om întreg, ne-dependent, pentru că împreună vor face un întreg și mai mare. Adică se potențează reciproc și își potențează inclusiv misiunile. :) Într-o relație cu doi oameni întregi nu este numai romantism, ci este și multă creștere.

De aceea, iată valoarea excepțională a singurătății. În solitudine înveți iubirea de sine, nu într-o relație fondată din insuficiență. În solitudine îți descoperi valorile tale reale.

Uite ce frumos e cuvântul ăsta! Sol-itudinea e atitudinea care ne apropie de soare (sol). Soarele este lumină, este întreg, își asumă poziția (își cunoaște valorile) și dă strălucire mai departe. Un om care își caută jumătatea seamănă mai degrabă cu o planetă, care nu are propria lumină, nici nu o oferă mai departe, ci gravitează în jurul altor corpuri mai mari (își supune propriile valori în fața idolului).

Unii spun că e bine să „capeți experiență” în mai multe relații, ca să fii pregătit pentru una specială. Sigur că experiența te poate ajuta. Dar, știi ceva? Mulți au iluzia experienței, căci au repetat aceeași relație de mai multe ori. Și chiar pentru cei care au experiență, rolul singurătății e cel puțin la fel de important.

Dacă singurătatea e împlinitoare, la fel poate deveni și cuplul. Dacă e colivie, la fel va deveni și cuplul. Poate de asta spunea Schopenhauer că „cel care nu iubește solitudinea, nu va iubi libertatea”.

Vrei o relație de cuplu împlinitoare? Devino împlinit(ă) întâi, în singurătate. Nu-ți mai căuta jumătatea. Lucrează-ți rănile emoționale, ca să nu le proiectezi în relație. Pentru că ele te fac să te agăți, să nu-ți asumi puterea interioară, să ai anxietăți despre cum poți pierde relația sau să te simți împlinit doar când celălalt face lucrurile pe care ți le dorești.

Când îți diminuezi rănile, vine și împlinirea. Așa cum spun adesea, relația este pentru mine un context de creștere pentru toate celelalte planuri, nu doar în sfera cuplului. Dar această formă de bogăție a venit în viața mea după ce am lucrat suficiente răni cât să fiu bine cu mine, singur. 

Iar ce vorbesc aici am trăit, nu e doar cugetare filosofică. Înainte să fim un cuplu, a fost un an în care soția mea, Simina, a ales să nu fim împreună. Simțea că nu „se poate baza pe mine să fiu asumat”. Ce era în spatele acestei neasumări pe care ea a intuit-o? Faptul că vedeam relația cu ea ca pe „completarea” mea. Și îmi scăpa profunzimea la care pot ajunge doi oameni când se raportează unul la celălalt ca întreguri. Iar atunci când eu mi-am fost auto-suficient, a revenit ea la mine, în cel mai potrivit moment.

Prețuiește-ți singurătatea!

Cu drag, Dacian