9 iluzii care ne țin nefericiți

Setarea de bază a minții este să caute plus fără minus, plăcere fără durere. Din cauza asta, cădem ușor în fantezii și iluzii cu un singur pol. Problema este că realitatea cuprinde ambii poli și nu se supune fanteziilor noastre, chiar dacă uneori pare că e așa.

În timp, roadele acestor iluzii sunt nemulțumirea, neprezența, frica, iar când se sparge bula, vin apatia și autocritica. E modul vieții să ne arate că am avut o gândire care încalcă legile naturii. Iată de ce e fain să știm care-s aceste iluzii / capcane, să le identificăm la noi și să le dăm drumul.

Înainte să intrăm în listă, aș vrea să „tratez o obiecție”. Adesea, când vorbesc despre aceste iluzii,  este cineva care să întrebe: „dar ce rost mai are viața fără …?” (și aici își spune fantezia). Așa ar spune și cineva dependent de o substanță, nu? Ce rost mai are viața fără drogul meu? Tocmai, viața are rost când nu-s agățat de ceva. Când nu-mi agăț rostul de o iluzie, viața poate să aibă sute de rosturi. Există viață dincolo de fantezie, dar câtă vreme ești în fantezie, știu că e greu să vezi asta.

Iată 9 dintre aceste iluzii, descrise pe scurt:

1. Așteptarea ca ceilalți să fie fideli valorilor mele.

În realitate, fiecare individ este fidel propriilor valori. Își urmărește binele, așa cum îl percepe el și vrea să se simtă bine cu sine. Chiar și atunci când cineva spune „m-am pus pe locul 2” sau „m-am sacrificat”, nu e conștient că tot el urmărea să obțină ceva: o imagine bună, să-și spele păcate, să își asigure un viitor, să își trăiască insuficiențele prin alții, poate chiar dorindu-și să i se întoarcă serviciul.

Dacă cred că rolul celor din jur e să se dedice valorilor mele, multă suferință mă așteaptă. Tragem cu dinții să obținem acest rezultat, iar pentru asta trecem în unul dintre aceste 3 tipare:

a. Pupincurism. Le facem pe plac, ca să ni se dedice. Dar, ghici ce? Dacă facem asta, și ei pot să creadă iluzia că le suntem fideli valorilor lor. :)) Și ajung să ne ceară lucruri cu care nu rezonăm, respectiv să creadă că se cuvine să-i ascultăm necondiționat. Deci să devenim ce-și doresc ei.

b. Demonstrativ. Dacă simțim că nu-i suficient pentru acei oameni câte facem pentru ei, ca să fie fideli valorilor noastre, atunci apăsăm pedala. Exagerăm. Scoatem în evidență. Atragem spectatori, care să-i convingă, ca să demonstrăm că merităm.

Îmi spunea un client că s-a dus la ai săi și le-a povestit că a mai cumpărat 2 apartamente, pentru închiriere. La masă, jumătate de oră i-au ținut morală că muncește prea mult, că de ce-i trebuie lui atâția bani și nu se mulțumește cu cât are.

Clientul îmi spune: „Vezi? Niciodată nu-s mulțumiți de mine!” Dar ei nu asta i-au spus. Ce i-au spus este că le pasă de el. Problema este că acest client trăiește în iluzia nr. 1: așteaptă ca părinții să aibă valorile sale. Să-l laude și să spună „O, ce bine faci tu că te dedici afacerii. Și noi ar trebui să învățăm de la tine și să te dăm exemplu altora.” Când i-am spus acest lucru, a început să râdă.

Ceilalți au dreptul să reacționeze conform cu viziunea lor despre viață, la fel ca tine. Le recunoști acest drept? Dacă nu, de fapt îi vezi ca pe supușii tăi. Le vei demonstra tu într-o zi că așa e! (Ha, ha)

c. Supărăciosul. Dacă ceilalți îndrăznesc să nu fie fideli valorilor mele, îi pedepsesc supărându-mă pe ei. Mi-a povestit o clientă că mama ei nu a vorbit 6 luni cu ea după ce a îndrăznit să-i spună că a renunțat la un job bine plătit ca să facă ce-i place - masaje. De ce a pedepsit-o mama? Pentru că până atunci a crezut că fiica ei este sursa mândriilor sale în societate, iar acum îi era rușine că „fiica mea îi masează pe toți boșorogii”. Dacă te superi pe alții că au îndrăznit să fie ei, oare pe ei îi voiai în viața ta sau iluzia ta despre ei?

2. Așteptarea ca ceilalți să se schimbe.

Are aceeași rădăcină ca prima iluzie: dorința ca ei să mă satisfacă pe mine. Ce fac ei acum nu-mi convine, dar trăiesc cu speranța că se vor îmbuna. Cineva a așteptat 20 de ani ca un părinte de-al său să se schimbe. Cine e responsabil pentru cei 20 de ani pierduți? În viziunea lui, părintele! Că nu s-a dat pe brazdă. Adică nu i-a satisfăcut fantezia.

Dacă oamenii se schimbă, o fac pentru ei, nu pentru tine. Dacă se obligă să o facă pentru tine, mai devreme sau mai târziu, te vor disprețui. Și se vor ascunde de tine. Starea altora nu este în controlul tău. Nu aștepta schimbarea lor; schimbă percepția ta. Nu te amăgi cu semne sau perioade de schimbare. Uneori, oamenii opun rezistență inconștient la schimbare, tocmai ca să-ți ceară să-i iubești pentru cum sunt acum, nu cum vrei să fie.

3. Așteptarea să fiu eu fidel valorilor altcuiva.

Să cred că rolul meu e să le fac altora pe plac, să mă dăruiesc, să mă pun pe locul 2 etc. Cum ziceam mai devreme, mă păcălesc dacă cred că asta e posibil. Dacă fac aceste lucruri, le fac pentru că aștept ceva! Și nu cred în puterea mea să-mi ofer și singur (sau din altă sursă) acele lucruri. Ca exemplu, nu știu să-mi dau atenție, așa că ți-o dau ție pe toată. Poate-mi dai și tu niște firmituri la schimb.

În această încercare, să fiu fidel altor valori, practic încerc să fiu altcineva. Și apoi mă mir că:

- nu sunt împlinit. Adevărul este că nu mă pot umple cu o altă identitate.

- cei cărora m-am dedicat mă părăsesc. Dar eu ce-am făcut? M-am părăsit și-am vrut să fiu altcineva. Practic, prin acțiunile mele, și eu am declarat că eul meu nu are valoare. Nici măcar eu nu-l vreau. În ce bază aștept să-l vrei tu?

4. Așteptarea să trăiesc mono-polar.

Să fiu întotdeauna blând, niciodată dur. Sau mereu sprijinitor și niciodată critic. Fericit și niciodată trist. Liniștit și nu agitat. Amuzant și nu plictisitor. Calculat și niciodată spontan. Sau invers, spontan și niciodată supra-analist. Fiecare dintre noi avem așa standarde, doar că depinde legat de ce. Însă este o iluzie că am putea trăi așa!

Problema nu se află în acele lucruri dorite. De exemplu, nu starea de fericire e cauza nefericirii. Problema este că ținem cu dinții de acele lucruri, considerând că ele sunt doar pozitive (au un singur pol). Această rezistență pe care o opunem vieții - iată sursa nefericirii.

Când în percepția ta un lucru este neutru, abia atunci te bucuri de el! În ciuda a ce cred unii oameni, că dacă văd ceva neutru, devin robot. Robot ești când ești captiv percepției de plus fără minus. Imaginează-ți că îți place foarte, foarte mult o anumită prăjitură (sau înlocuiește cu altceva). Ajunge să vezi o imagine cu ea sau să îi pomenească cineva numele, că deja ți-a luat mințile. Așa devii robotizat.

Sfântul este acela care nu trăiește mono-polar, ci își recunoaște întregul. În engleză, sfânt e „holy”, care vine de la „whole” (întreg). Sunt blând și dur, sprijinitor și critic, fericit și trist etc. Iubind ambii poli, nu ajung în extreme. Dar câtă vreme-s disperat după un pol, generez extreme.

5. Așteptarea să fiu văzut mono-polar.

Adică poate eu știu că am ambii poli (am ieșit din iluzia nr. 4) și mi-i recunosc. Dar nu sunt gata să se vadă la mine asta. Port o mască mândră. Mă arăt ca deștept, dar știu în sinea mea cât de ignorant sunt. Mă arăt blând, dar numai eu știu ce vulcanic sunt în intimitate. Mă prezint sufletul petrecerii, dar nu sunt gata să se vadă cât mă simt de singur.

Ok, dar de ce-i asta o iluzie? Pentru că există legea transparenței, care spune că toate lucrurile sunt vizibile la noi, în diverse forme. De fapt, cu cât încercăm mai mult să ascundem un lucru, cu atât el devine mai vizibil pentru cineva. Dacă cred această iluzie, efectele ei sunt:

- sindromul impostorului, care te împiedică să fii deschis, autentic, conectat.

- însingurare, din cauza acestui impostor. Poți fi foarte înconjurat de oameni, dar la fel de singur.

- oameni despre care percepi că „te fac de râs”, pentru că exprimă sau expun opusul imaginii pe care ai vândut-o despre tine

6. Așteptarea ca ceilalți să trăiască mono-polar.

Este ca iluzia nr. 4, dar despre alții. Ei să (facă bine să) fie mereu sprijinitori, susținători, grijulii, deschiși, ordonați etc. Dar, cum tu nu poți să fii doar așa, nici ei nu pot.

Dintre cele 9 iluzii, la asta am cel mai mult de lucru; aici cad cel mai des și intens în capcana minții. Dau un exemplu recent, cu fiul meu. În interval de o oră, la masă, m-a pus să încălzesc mâncare pe care nu a mai vrut-o, a dat pe jos din greșeală, iar în timp ce s-a pus să curețe, a spart un pahar. Până am strâns, s-a pictat pe față și trebuia să ieșim din casă. Eram un vulcan și i-am zis autoritar: „Mathis, tu doar asta știi, să-mi dai de lucru?” Observi limbajul absolut, mono-polar? DOAR asta știi. Această exagerare este direct proporțională cu cât de mult aștept să facă opusul: să nu-mi dea de lucru. Dar e un copil - normal că-mi va da de lucru. Iluzia că va veni o zi când va fi doar cum îmi doresc este cea care mă duce la furie, nu el.

Încă un exemplu, de un un client. Era nemulțumit de soția lui și am explorat care-s cele mai intense reproșuri. Erau vreo 4, printre care și că „nu-mi încurajează unele idei”. I-am povestit despre această iluzie nr. 6 și-mi răspunde că „rolul unei partenere este să te încurajeze!” Serios? De fiecare dată? Legat de orice subiect? Chiar și dacă percepe că-i amenință valorile? Sau că intră în contradicție cu dorințele sale? Chiar și dacă percepe că nu ești realist sau pregătit? Chiar și dacă te vede că te amăgești și tot spui că faci de x ani încoace, dar nu faci?

Partenerul tău are dreptul să îți critice sau să îți descurajeze ideile. Să îi dai acest drept înseamnă să-l iubești pe el, nu doar pe polul care te slujește pe tine. Și să-i dai acest drept înseamnă să vezi că și el te iubește tocmai fiind onest cu tine, nu mieros. Rolul unui partener e să-ți dezvăluie ce încă nu iubești, nu să-ți alimenteze iluzii.

7. Așteptarea ca Viața / Dumnezeu să fie fidel valorilor mele.

E tot iluzia nr. 6, dar proiectată asupra Vieții. Cele mai multe rugăciuni adresate lui Dumnezeu (indiferent cum e văzut de cel ce se roagă) sunt de cerere, să se întâmple cum vrea EUL meu atașat. Până și în psalmi, dacă ne uităm, vedem această iluzie. Cereri de „Doamne, apără-mă pe mine și familia mea și neamul meu, dar pe toți dușmanii mei să-i nimicești”. Ai înțeles, Doamne? Pe mine mă servești. Pe mine!!! Am exagerat ca să vedem că aceste iluzii ne țin într-o postură de copil răsfățat.

Copilul va fi dezamăgit, pentru că viața nu-i un duh din lampă care ne îndeplinește dorințele (cum ni se vinde în unele curente din dezvoltarea personală ori religie). Viața e mai degrabă un mecanism de zdrobire a mândriilor. Nu ești mai mult.

Uite-așa ajungem să sperăm ca unele lucruri să fie ușoare fără grele, iar dacă dăm de obstacole pufăim, protestăm, ne închidem sau renunțăm. Cum a îndrăznit Dumnezeu să nu mă servească? De ce mi se întâmplă toate mie? Pentru că asta-i dimensiunea EULUI care cere.

O clientă îmi spunea așa: „Știu că am atras x, dar nu înțeleg de ce. Vreau să știu acum! Să mi se arate toate mesajele acum!” Înțeleg frustrarea și durerea, dar e același copil răsfățat acolo. Domnul Goe care vrea să vină trenul acum.

Aceeași grabă o vedem și în așteptarea după final, fără proces. Vreau să slăbesc și, după o alergare de 10 minute, mă duc repede la cântar să văd ce îmi arată. E tot o așteptare ca viața să îmi satisfacă valorile. Un alt client spunea că „eu pur și simplu nu am noroc. Am lucrat cot la cot cu fratele meu și, în 6 ani, financiar eu sunt în același loc și el și-a cumpărat casa lui.” Care a fost diferența dintre ei? Fratele a strâns, a trecut prin proces, în timp ce el și-a pus banii în investiții riscante, care promiteau dublu și care s-au dovedit păguboase. De ce s-a băgat acolo? Din cauza iluziei că viața îl va servi pe el.

8. Credința că Viața / Dumnezeu este moralizator, mono-polar.

Adică are ceva cu mine și așteaptă să mă taxeze. Cum spuneam la iluzia anterioară, oamenii spun adesea „ce-am făcut ca să merit toate astea?” Dar de ce credeai că viața trebuie să aibă grijă de tine și să te răsplătească?

Viața are un set de reguli. Dacă vrei să le numești regulile lui Dumnezeu, bine. Dar să nu confundăm legile naturale cu regulile religioase, că nu-s la fel. Aceste reguli sau legi nu au standarde sau preferințe. Putem să le asemănăm cu codul rutier, dar aplicat obiectiv. Dacă ai trecut pe dublă continuă și primești amendă, poliția nu te-a pedepsit. E consecința naturală că ai încălcat legea. Același lucru am certitudinea că-l face Viața: nu pedepsește, ci echilibrează. Ce? Mândrii și atașamente nesănătoase.

9. Credința că realitatea este externă mie.

Adică dacă am atras anumite lucruri, în mod repetat, este o întâmplare. Nu are legătură cu mine.

Anul trecut, o clientă mi-a povestit despre cum lupta cu „multele nedreptăți care i s-au întâmplat”. A ajuns, în timp, să dea în judecată vreo 5 oameni sau instituții, inclusiv pe fratele ei. Ea voia să lucrăm pe resentimentele față de acești oameni, așa că a fost un șoc să-i spun că nu o voi ajuta în asta până nu vedem de ce EA a atras toate aceste lucruri. Nu sunt o întâmplare. Realitatea este o oglindă a cine ești, ce percepi și ce povești îți spui despre tine și despre viață. În cazul acestei cliente, cauza era că ea se vedea o sfântă, dar adevărul era că a fost fiica privilegiată și nu a realizat că, prin asta, îi punea în umbră pe alții. Ei se simțeau nedreptățiți, așa că încercau să-i fure lucruri pe alte părți. Așa ajungea în pagube și procese.

Emoțiile nu ți-s generate de alții, oricât ai acuza că „m-ai făcut să mă simt” nu știu cum. Emoțiile sunt produsul percepțiilor tale. Același lucru care pe tine te disperă e privit și primit cu calm de altcineva. Același lucru pe care tu-l primești cu calm, pe altul îl face vulcan.

Afecțiunea ta de sănătate nu este externă ție. E produsul chimiei tale, care vine din percepțiile tale. Ești tu care îți transmiți un mesaj, pe care, câtă vreme crezi iluzia nr. 9, nu ai cum să-l decodezi.

Afacerea ta este extensia ta. Ce se întâmplă acolo îți arată ce se întâmplă în tine. Conflictele dintre colegi sau clienți sunt conflicte dintre părțile / personalitățile tale. Șeful, partenerul, copilul, părintele îți arată ceva din tine. Ce se vede în viața ta și cum reflectă asta percepțiile tale?

Viața are talentul să ne zdrobească aceste iluzii, ca să ne întoarcă în libertatea de a fi. Noi avem talentul să nu primim aceste mesaje, să nu trăim Viața, ci să o condiționăm să fie cum vrem. Sunt oameni care preferă să țină de o iluzie în locul vieții, deși au văzut de zeci de ori că le-a fost zdrobită. Hai să ieșim din această buclă. Rolul acestui mesaj a fost să ne ajute să identificăm iluziile, pentru că primul pas este, într-adevăr, o decizie asumată să le dăm drumul. Nu-i suficientă, dar este primul pas.

Nu e suficientă pentru că schimbările nu vin prin voință. Nu este un întrerupător magic ca să ieșim din iluzii. Avem nevoie de conștiență de sine, procese diverse de transformare, recunoaștere de tipare înainte să intrăm în ele și în timp ce le trăim, repetiție etc. Dar pentru acest moment, te întreb: La ce iluzie, dintre cele 9, decizi (să înveți) să renunți? Și în ce arie a vieții îți propui să devii mai conștient de tine, să vezi când aluneci în această iluzie?

M-aș bucura să împărtășești cu mine într-un comentariu. Inspirație, răbdare și conștiență în proces!

Dacian