3 tipare nesănătoase din imnul României

Zicala populară spune că „fiecare pasăre pe limba ei piere”. Îmi permit să parafrazez și să spun și că fiecare popor e influențat de limbajul său. Pentru că ceea ce expunem (cuvinte, acțiuni, imagine) reflectă interiorul.

Iar când ne uităm la imnul României putem să vedem din plin acest lucru. Nu sunt primul care a văzut drama și factorul nociv din Deșteaptă-te, române. Știu că Pleșu a scris despre asta prin 2011, subliniind cât de multe cuvinte apăsătoare cuprinde: „somnul cel de moarte”, „vă nimiciră a pizmei răutate”, „al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm”, „sclavi” etc. Cine nu se conformează, „de fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă“. Cuvântul „moarte” e prezent în 3 dintre cele mai recitate 4 strofe. 

Dincolo de aceste cuvinte grele, aș vrea să ne uităm și la tipare psihologice din spate. Pentru că încă din prima strofă sunt vizibile 3 dintre cele mai nesănătoase gândiri și răni emoționale ale românilor. Contează așa de mult că-s în imn? Nu. Ce contează e că sunt în mentalul colectiv. Care sunt cele 3 tipare? Hai să vedem strofa:

„Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte

În care te-adânciră barbarii de tirani.

Acum ori niciodată croiește-ți altă soartă 

La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.”

1. Tiparul de victimizare.

De vină pentru somnul tău e altcineva, sunt „barbarii de tirani”. Nu ne asumăm răspunderea pentru propriul destin. Ne-a bătut Dumnezeu, ne exploatează Uniunea, globalizarea sau oculta mondială sunt de vină, avem doar politicieni corupți etc. 

Nu-i o întâmplare această viziune la nivel macro. Ea este la fel și la nivel micro. De fericirea (și nefericirea mea) sunt mai responsabili partenerul care trebuie să-mi facă pe plac, copiii care trebuie să nu-mi iasă din voie, vecinul care trebuie să nu-și etaleze avuțiile, statul care trebuie să-mi dea etc. Nu eu...Când cineva face ceva diferit de fanteziile mele, lumea mi se dă peste cap, sau încep să reproșez. „Tiranii!” 

Atenție, prin asta nu vreau să minimizez rolul eroilor care și-au dat viața ca eu să pot scrie acum aceste rânduri liber, din confort, în limba română. Prețuire și respect lor. Dacă „Deșteaptă-te, române”, ar fi rămas un cântec de război, aș fi înțeles. Dar acum, care luptă? Care cruzi dușmani? Sigur, avem o realitate economică și politică unde am devenit societate de consum, într-un capitalism deficitar, dar, dacă suntem onești, ne și place. În fine, ce contează aici este de ce nu cântăm despre binecuvântare, bucurie, responsabilitate? 

Simplu. Ne-am alimentat mentalul colectiv cu opusul. Credem că suntem victime. Dacă vrem să înțelegem de ce atâta „moarte” în versuri, ajunge să ne uităm câte reclame sunt la medicamente. Când se vând fantezii (soluția e din exterior, dintr-un salvator, o pastilă etc), ajungem să culegem coșmaruri. Credem că ne omoară ba tiranii, ba oculta, ba virusul și nu văd că eu mă omor, „omorându-mi timpul” la emisiuni fără valoare, cu rănile nevindecate, cu ură și critică la greu pentru cei din jur, cu parizerul pe masă. 

Dacă nu vom ieși din acest tipar de victimizare, el va rămâne o profeție de sine. Dacă suntem sclavii Europei, este pentru că așa ne vedem. Și ne vedem așa pentru că așteptăm un salvator. 

Ne mândrim că ne tragem din romani. Dar atunci poate că merită să le contemplăm mai mult înțelepciunea. Poetul Persius spunea „ne te quaesiveris extra!” Nu căuta (soluții) în afara ta! Implicit, nu căuta nici vinovați în afara ta. Cu cât găsești mai mulți, cu atât îți justifici mai mult victimizarea și nu faci nimic.

2. Tiparul de oportunist disperat.

„Acum ori niciodată croiește-ți altă soartă”. De ce așa extrem? Dacă nu acum, atunci chiar niciodată? Această gândire alb-negru o regăsim adesea în mentalul colectiv al românilor: credem că este o singură șansă, un singur tren, care, odată dus, ai pierdut. 

Ajunge să ne uităm la ultimele valuri de nebunie din timpul pandemiei. Du-te la benzinărie, că o să crească și mai mult! Îți amintești acea seară, cu cozi interminabile? Câți oare au stat să verifice bursa internațională, să vadă ce se întâmplă cu petrolul? Pur și simplu nu avea cum să rămână acolo lucrurile. Dar... e acum ori niciodată. :) 

La fel a fost cu făina, cu hârtia igienică, uleiul etc. La fel e cu anumite investiții, care, de fapt, s-ar încadra la speculă. Românul iubește să speculeze, bazându-se pe mentalitatea rămasă din comunism, când oportunitățile se șușoteau și beneficiau puțini de ele. Nu-i greșită specula. Problema este că nu oricine și-o permite cu adevărat. Românul oportunist, acum-ori-niciodată, nu vrea să facă investiții, să creeze valoare, cât să dea tunuri. Kilometrii dați în spate sunt din aceeași oală. Și-apoi cânți că „barbarii de tirani” au ceva cu tine. Nu. Deșteaptă-te, române, din somnul rațiunii. Și din a încălca legea schimbului echitabil. :)

Hai să nu mai răspundem ca un cățel la FOMO (frica de a pierde oportunități). Și ce dacă nu începi azi? Și ce dacă tu n-ai intrat în crypto deja? Și ce dacă nu ești la fel ca prietenii ori vecinii tăi? Doamne-ajută-le comparații; câte daune mai aduc! Concentrează-te să fii un om de valoare și asta te va cinsti.

3. Tiparul demonstrativ.

Când vrem să dăm tunuri, e și ca să demonstrăm ceva. Croiește-ți o soartă „la care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.” Arată-le tu lor! Fă-ți casa mare, să se vadă că ai. Pe urmă, încălzești 2 camere, te descurci cumva. Gătește 15 feluri de mâncare, nu 2. Cumpără-ți haine de branduri pe care nu ți le permiți. Nu te arăta cu ce ești, ci cu ce pretinzi că ai. 

De ce trebuie „să dăm dovezi la lume“ că ne tragem din romani? Pentru că ne simțim insuficienți. Cine e liber, nu are nimic de demonstrat. Doar cine se subpoziționează (se vede victimă, ca la tiparul 1), stă să le ducă altora dovezi că e vrednic. 

Oare ce credem noi că am obține în ziua când am demonstra? Dacă toată lumea (oricine ar fi asta) ar valida public că „românii sunt cei mai tari”, cu ce ne-ar ajuta asta? În afară de ego, cu nimic. Și, după cum bine știi, când egoul e periat, se întoarce cu aceleași dulcegării și servitute, să mai obțină și altă dată laude. Și, uite-așa, demonstrând, ne întărim poziția de sclavi. Am nevoie de alții să mă laude, pentru că eu nu știu să mă apreciez. :(

Energia aia pe care o consumăm să demonstrăm ceva am putea să o folosim ca să creștem. Dar, pentru asta, ar fi nevoie să ieșim întâi din tiparul numărul 1, să ne asumăm responsabilitatea. 

Repet: contează că aceste răni sunt în imnul nostru? Nu. Contează că sunt în inima poporului nostru. Dar dacă limbajul ne influențează, atunci cum ar fi să trecem inclusiv la un alt imn? Nu trebuie să reinventăm roata. România a avut 7 imnuri; Deșteaptă-te, române, este abia din 1989. 

De exemplu, Trei culori cunosc pe lume a fost editat de comuniști, să sune a ce vor ei. Dar la bază se numea Tricolorul și era scris de Ciprian Porumbescu. E un cântec fără furii și cuvinte așa de grele. Uite o bucată faină din el: 

„Roșu-i focul ce-mi străbate,

Inima-mi plină de dor

Pentru sânta libertate

Și al patriei amor.

Auriu ca mândrul soare

Fi-va’l nostru viitor

Pururea’n eternă floare

Și cu luci netrecător.”

Altă treabă, ce zici? :)

De ziua ta, române, îți doresc conștiență de sine. Mai redu din cuvintele alea grele, din dramă, din demonstrativ, din frica de a pierde, din ideea că cineva are ceva cu tine. Învață să lași aceste bagaje în urmă și vei putea contribui la un viitor „cu luci netrecător” pentru țara noastră. La mulți ani, dragă Românie!
 

(fotografie preluată din Unsplash, credit lui Mircea X)