3 tipare de mândrie deghizate în haine inofensive

Sunt de acord că e mai ușor să vezi complexele de inferioritate. Lipsa de încredere, de exprimare, de acțiune sau de a cere ce meriți. Dar asta nu înseamnă că tiparele superioare, de mândrie, sunt mai rare. De fapt, nu există complex de inferioritate fără unul de superioritate. Doar că, adesea, aceste complexe superioare sunt suficient de șmechere și se deghizează în ceva inofensiv. Hai să ne uităm la 3 astfel de exemple.

1. Victima.

Ai fi zis vreodată că tiparul de victimă este mândru? Nu prea, așa-i? Vezi ce bine se știe deghiza?

De ce e mândru? Ce își dorește victima, când îți povestește ce i s-a întâmplat, ce nedreptăți i s-au făcut? Își dorește să să îi crezi povestea. „Săracul de tine! Ce răi au fost ceilalți cu tine! Ce aspru te-a bătut soarta!” Când spui așa ceva, pentru mintea victimei e o victorie. „L-am mai câștigat pe unul de partea mea!” Vezi mândria?

Dacă tot ce își dorea era să împărtășească, iar apoi să schimbe ceva în viața ei, victima ar fi început să lucreze cu sine pe urmă. Dar ce face a doua zi? Repetă povestea. Îți dă nuanțe noi. Caută oameni noi pe care să-i câștige de partea ei. Și uite așa, chiar dacă „persecutorii” săi au plecat de mult, ea îi ține vii, zi după zi. Pentru că asta e mândria ei. Că merită milă și compasiune. Că merită să se facă dreptate. Că merită admirație pentru câte a suportat și pentru cât de inofensivă și bună este ea.

Țin minte că o persoană a refuzat să mai lucreze cu mine în coaching, pentru că nu am lăsat-o să-mi descrie mai mult de 20 de minute cât de nașpa e omul pe care venise să lucrăm! De fapt, ea nu își dorea să lucreze, nici să se vindece, ci căuta un tovarăș de răzbunare emoțională.

Când credem povestea, devenim victima victimei. Exact ce-și dorește! Și exact ce va împiedica vindecarea. Victima e atât de mândră și atașată de povestea ei, încât își va atrage noi personaje care să o persecute.

Victima nu poate să existe fără mândrie, fără percepția că mie mi se cuvine (entitlement) și fără atașarea de o poveste. Astfel, dacă le recunoaște onest pe cele trei, se poate întoarce în echilibru și iubire.

2. Salvatorul.

Un tipar probabil mai periculos decât victimizarea. Salvatorul e atât de mândru de sine, încât pretinde că e rolul lui să îi salveze pe ceilalți, chiar și când i se spune clar că nu e nevoie. El va trece de voia altora, ca să-și îndeplinească lui nevoia compulsivă de a salva.

Deseori, nu recunoaște că-i așa. De fapt, declară că le vrea binele, că e altruist și te acuză că de ce te legi de el, când s-a sacrificat pentru alții. Oare așa să fie?

Dacă le vrei binele altora, le asculți nevoile. Dacă ei îți spun să nu-i mai ajuți, dar tu continui, le vrei binele? Mai mult, să pretinzi că tu știi ce e mai bine pentru cineva decât acel cineva este un semn de mândrie și egoism.

Apoi, spui că ești altruist. Dar dacă apare altcineva care are grijă de cei pe care ziceai că îi salvezi, te enervezi. Nu-ți cade bine. Pentru că era despre tine, nu despre ei. În realitate, nu există actțiune 100% altruistă, doar o iluzie bine vândută.

În final, dacă pretinzi că te-a sacrificat, dar le scoți altora ochii cu asta, acela n-a fost sacrificiu. A fost monedă de schimb, pentru pretenții ulterioare de la ei. „Eu m-am sacrificat pentru voi” = acum aștept ceva în schimb, pentru că altfel n-aș spune așa ceva.

Salvatorul crede, cel puțin subconștient, că fără el lumea nu s-ar mai învârti. Atât de mare e mândria lui! De fapt, e prea mândru să vadă că vrea să îi salveze pe alții de exact acele răni pe care le are el.

Dacă își recunoaște mândria și lucrează mai întâi cu propriile răni, se poate întoarce în echilibru. 

3. Apaticul.

După N eșecuri, apaticul își spune: Ce rost mai are să …? Ce rost mai are să învăț, dacă șmecherii mi-o iau înainte? Ce rost mai are să caut o relație, dacă tot la suferință ajungem? Ce rost mai are să-mi pun obiective, dacă nu se îndeplinesc? Dacă totul e în echilibru, de ce să mai fac ceva?

Însă te invit să completăm întrebarea lui, ca să vezi cum apatia este, de fapt, o consecință a mândriei. Ce rost mai are să …, dacă tot nu iese CUM VREAU EU?

Apaticul, la fel ca victima, are o așteptare despre cum ar trebui să fie lucrurile. Această mândrie îl face să urmărească fantezii, care inevitabil devin coșmaruri. Dacă aștepți doar ușor, cum vei reacționa când dai de greu? Dacă aștepți doar fericire, cum vei reacționa la nefericire? Asta duce la apatie. Nu iese cum fantezam eu!

Dar dacă apaticul își recunoaște fanteziile și își pune obiective realiste, se poate întoarce în echilibru.

Așadar, oricând te observi că te plângi repetat de ceva ce s-a întâmplat, că vrei să salvezi pe cineva sau că intri în apatie, te invit să conștientizezi că ești mândru. :) Din această realizare, devii observatorul tiparului tău, nu victima sa. Din această realizare, te întorci într-o zonă de responsabilitate și putere.

Ce idee ți-a plăcut cel mai mult din acest articol?